Discalimer
Monday, February 6, 2023
Remembering
Wednesday, February 1, 2023
Storm
Friday, January 27, 2023
You say it best, when you say nothing at all
I hate the dark. I hate the uncertainty of it, the monsters it can hide. I’ll turn 41 this year and at my age I still sleep with a source of light on. Pathetic, I know, but that bit of revelation is shared to emphasize that, yes, I hate darkness. Emotional darkness? Now that, I hate with a passion.
I happen to experience quite a bit of darkness at the present moment. Sometimes I think I could face it better if it was caused by me or if it was caused by the enemy, but as it happens that’s not the case, which only makes it even worse. I can’t fight it away, nor pray it away. It’s not a matter of me choosing to change my mindset and view it all in a positive light. It’s not a matter of me exercising my faith. It’s a matter of just enduring it.
The person that means most to me in the world is fading away and there’s absolutely nothing that I or anybody else can do to stop it. My days are measured as good or bad lately by the level of pain she’s in. I’m absolutely powerless facing it and most of the time I’m quite useless. So yeah… it’s dark. Sometimes so dark that I forget how it felt when I could see.
I’ve been talking with grieving, hurting, broken people all my life. I’ve always known when to listen and when to speak and have always made sure that before I speak, they actually wanted my input. As a matter of fact, I’ve taken it to heart to never drill anybody for their deepest feelings because I know that when somebody is experiencing the dark night of the soul everything they feel and think they know is turned upside down, so they’re bound to say things they don’t mean because they’re in pain.
I am NOT the kind of person that talks when in pain. I enter survival mode and avoid people at all costs. It costs me friendships sometimes but I’m alright with that because all my energy is focused somewhere else. People want to help. Usually by imparting whatever wisdom they feel might change you back into the upbeat person they are accustomed to. In my case, due to the fact that my sanctification isn’t yet perfected and my character is such that I can tear someone apart with my words, I find that the only way I can contain the impending carnage, is to stay away from people. Because make no mistake, in my survival mode, the saying of Jesus is true, “Do not give dogs what is holy, and do not throw your pearls before pigs, lest they trample them underfoot and turn to attack you.” (Matt. 7:6) No matter how holy or precious whatever comforting thing you have to say, I will attack. Why? It’s quite simple. I am in the dark and you are in the light. I am starving and you speak to me with a full stomach. I am frozen and you speak to me from the comfort of warmth. I am in pain and you speak to me from the comfort of not feeling it. Everything inside me wants to punish you for the folly of thinking it was a good idea to open your mouth in the first place. Charming, I know. But there you have it.
If at this time in the reading you feel tempted to point out what an awful person I am, let me just say I am acutely aware of it. That’s one of the reasons I am in need of God’s grace, more than anybody alive. I depend on Him for my very sanity. So all I am, from the moment I first wake up in the morning until I fade into sleep is focused on one visualization. Standing next to Him and holding His hand. None of us says a word. I just hold on to His hand. Because I know that it will be alright. That this darkness will not last forever. That I have entrusted my very being to The One that promises and what He promises He fulfills. (Rom. 4:21)
“The people walking in darkness have seen a great light; on those living in the land of deep darkness a light has dawned.” (Isaiah 9:2)
“Do not gloat over me, my enemy! Though I have fallen, I will arise; though I sit in darkness, the LORD will be my light.” (Micah 7:8)
Some pains just have to be endured. My grandmother taught me that.
by Cristina Pop
Sunday, January 15, 2023
Stay!
Alfa –
by Costache Ioanid
Alpha
ochii de ţărâna şi-a deschis,
a văzut un Om... într-o grădină...
l-a văzut pe Alfa în lumină,
pe ISUS în scâteiri de vis.
Şi era grădina ca o carte...
Pomul cel de viaţă... pomul cel de moarte...
Trandafiri de sânge... crini de rugăciuni.
Iar când umbre-albastre se lăsară
peste taina ultimului ram,
înălţându-se în liniştea de seară,
Prinţul sfânt Se despărţi de-Adam.
Dar... urcând în zarea albăstruie,
Alfa, chipul dragostei dintâi
aştepta ca primul om să-i spuie
un cuvânt... doar un cuvant: "RĂMÂI!"...
Au trecut pe urmă ani de-nfrângeri.
Şi-ntr-o zi, la Mamre, sub stejari rotaţi,
Avraam văzu pe Alfa între îngeri.
- Domnul meu, e greu prin soare să străbaţi.
Tălpile în pietre ai să-Ţi sângeri.
Şi uitând Avraam povara bătrâneţii,
a pornit cu robii şi-a ales un junc.
Iar când isprăviră de prânzit drumeţii,
spre bătrân Se-ntoarse Prinţul vieţii:
- Sara, pân' la anul, vei avea un prunc!
Şi ISUS dădu să plece spre Sodoma,
murmurând: - Voi arde tot ce-i putred, tot!
Vântul prin fâneţe răscolea aroma...
Iar Avraam, bătrânul, se gândea la Lot...
- Doamne, nici o făptură ochiul Tău n-o pierde.
Sângele din uliţi trebuie să-l răzbuni.
Dar să arzi şi vreascul şi copacul verde?...
Poate sunt acolo zece oameni buni...
- Iată, fu răspunsul, îngerii vor trece.
De vor fi buni zece, Eu Mă voi abate,
voi cruţa cetatea pentru-aceştia zece!
Şi-a simţit Avraam în piept o plinătate,
a simţit c-avea un frate-DUMNEZEU.
Dar ISUS, mergând către cetate,
paşii-ncetinindu-Şi... aştepta mereu...
O, ce mult dorea El, nu lumeşti bucate,
nu slujiri, nici fumul unei dulci tămâi.
Ci El, Prinţul Slavei, "Dumnezeu şi frate",
pentru-atâtea daruri binecuvântate,
aştepta o şoaptă, un cuvânt:"Rămâi!"...
Prin Iaboc trecură Leea şi Rahela.
Iacov, copleşit de frica lui Edom,
se ruga în taină. Şi în ceasu-acela,
i-apăru sub ramuri de lămâi... un OM...
I-apăru un înger cu cereşti veşminte.
Şi-L cuprinse Iacov ca pe-un vis din Rai.
- Nu Te las, Stăpâne, până cănd nu-mi dai
binecuvantarea cerurilor sfinte!
Stelele pe boltă lunecau în vale,
urmărind pe Alfa în strâmtoare prins...
Iar când astrul zilei sângera-n zăbale,
Prinţul cel de taină Se lăsa învins,
aşezand pe Iacov mâini sacerdotale...
Şi-a plecat ISUS încet, cum apăruse,
aşteptând ca Iacov, de sub albi lămâi,
după ce primise darul care-l vruse,
să-L oprească şi pe Cel ce i-l dăduse,
cu un semn, cu-o şoaptă, c-un cuvânt: "Rămâi!"...
Şi trecură iarăşi anii peste lume
pân' să crească holda şi să dea în pârg.
Iar cândva trei oameni se urcau cu sârg
însoţind pe Alfa undeva, pe-o culme.
Şi deodată... Doamne, peste muchii crunte,
nouri de lumină au venit de sus,
ca un miez de soare pe smerita frunte,
pe vesmântul alb al blândului ISUS.
Se părea că Raiul iarăşi se aşterne,
cu oştiri de îngeri... într-un sfânt colind.
Moise şi Ilie, lângă El venind,
ascultau cuvântul dragostei eterne.
Şi-atunci Simon Petru, om de căpătâi,
s-a-nălţat deodată în sclipirea dalbă
şi-a rostit cuvântul... (El l-a spus întâi!)
- O, rămâi, IESUA, bine-i să rămâi!...
Şi-am să fac aicea trei colibi degrabă!
Spre Emaus, iată, trei bărbaşi mergeau,
cu suspine-amare, cu vorbiri ciudate.
- Ce-s aceste vorbe între voi schimbate?
i-a-ntrebat. Dar cine-i? Vai! ei nu ştiau!
- Tu eşti singur oare în Ierusalim
ce nu ştii necazul zilelor acestea?
Şi mergând alături, îi dădură vestea
despre-acel ISUS, MELEK ha IEHUDIM.
- Noi trăgeam nădejde, domnule, că El,
Prooroc înalt în fapte şi cuvinte,
va aduce iarăşi slava-n Israel.
Şi-a-nceput străinul: - Oameni grei la minte,
inimi de zăbavă, neam întârziat,
fără Jertfa scrisă-n sulurile sfinte,
v-ar fi dat salvare Unsul aşteptat?
N-aţi citit Geneza?
Pe Moria, oare,
n-a venit să moară un berbec ascuns?
În Exod ce-nseamnă Mielul cel străpuns
şi-n Levitic Jertfa înlocuitoare?
Ce-i în cartea Numeri stânca cea lovită?
Şi acel prooroc din Deuteronom?
Nu plângea în David Dumnezeul-Om
şi-n Isaia oaia mută şi smerită?
Dar voi toţi aceia ce I-aţi fost cununa
n-aţi simţit puterea din Cuvântul viu,
când Rabinul vostru biruia furtuna?
Când ieşea în giulgiu Lazăr din sicriu?
Voi toţi, ucenicii Omului durerii,
voi ce L-aţi lăsat să fie prins şi dus,
voi care-aţi privit mărirea Lui ISUS,
cum de vă-ndoiţi de gloria-nvierii?
Ascultau cei doi mustrarea cea tăioasă
ce turna un foc în inima lor rece.
Dar trecuse vremea, vai! erau acasă
şi "străinul" parcă se grăbea să plece.
Şi atunci din nou dorita primăvară
şi-a rostit cuvântul dragostei dintâi.
- O, rămâi cu noi căci vremea e spre seară.
Ziua e trecută. Vin' la noi... RĂMÂI!...
A trecut apoi peste Chedron o ceaţă.
Unsprezece Iacovi se luptau acum!
Cum să-ntorci privirea şi să pleci la drum
cum să laşi atâta dragoste curată?
Pentru cea din urmă binecuvântare,
mâinile străpunse Alfa Şi Le-a-ntins
Si deodată... uite... parcă S-a desprins...
Da. Se-nalţă. Urcă, dar plângând... în zare.
Căci privind de sus pe cei legaţi de Sine
cu eternul semn din mâini şi din călcâi,
El citea-n toţi ochii aceleaşi dulci suspine:
- O, RĂMÂI, RABUNI! IEŞUA... RĂMÂI!...
Răsunaţi în nouri, trâmbiţe de-aramă!
Vino, MIRE tainic, din cereşti poteci!
Şapte continente zi de zi Te cheamă!
Vino, PRINŢ al SLAVEI!, DRAGOSTE DE VECI!
AMIN
I have nothing to offer You, Lord, my God and King. Nothing that wasn’t given to me by You. Whether things, feelings, thoughts… tears. Even me wanting Your return, sometimes feels like that’s Your yearning and I only feel ripples of Your feelings and I imagine them to be my own.
You know all things, Lord. You know my heart inside out and none of my thoughts are hidden from You, so You know I acknowledge that I have nothing Lord… but stay! In this nothing that I have to offer, stay! Help me create a pleasant place for You to dwell in… and stay! Until the very end, Lord, stay!
Cristina Pop
Wise?
I have always wished to be wise. Always. Having said that, I don't mean that I didn't wish for anything else. Oh, I have wished ...
About Me

- Bat Melech בת מלך
- "But by the grace of God I am what I am: and his grace which was bestowed upon me was not in vain..."